România Mare nu a fost un paradis pentru minoritatea germană, dar nici minoritatea germană nu a fost un îngeraş inocent, blînd şi totdeauna loial.¹

Desăvîrşirea unităţii statale în anul 1918 a însemnat pentru populaţia majoritară, pe de o parte, o adevărată renaştere naţională. Pe de altă parte, Regatul român întregit era confruntat cu o moştenire multinaţională nedorită, dar preluată o dată cu integrarea celorlalte provincii româneşti, în primul rînd a Ardealului, considerat un ţinut ancestral şi totodată un simbol al devenirii naţionale. În vechiul Regat a existat o relativă omogenitate etnică în comparaţie cu noile provincii, Transilvania, Banatul, Bucovina sau Basarabia. În Proclamaţia de la Alba Iulia, adoptată cu ocazia marii adunări populare, au fost precizate, între altele, principiile politicii faţă de minorităţile naţionale.